luni, 10 februarie 2014

Jurnal de călătorie, Lisabona 2010 - ziua 1

Am scris ieri despre ceea ce am numit "ziua 0" a sejurului nostru din primăvara anului 2010 la Lisabona. După un somn bun şi un mic dejun variat şi bogat, am plecat la hoinărit. Nu ne-am propus în această primă zi nici o ţintă anume. Pur şi simplu ne-am plimbat şi am reuşit să vedem destule lucruri...
Am ieşit din hotel, am traversat strada şi am intrat în parcul Eduardo al VII-lea. Când am ajuns pe aleea principală, priveliştea ne-a copleşit. Am făcut prima fotografie la Lisabona şi prima impresie a fost una de senzaţie, aşa cum avea să fie întreg sejurul în capitala lusitană.
Ne-am plimbat prin parc vreo jumătate de oră, de la un capăt la celălalt, privind întotdeauna la imaginea superbă asupra Lisabonei.
Apoi am coborât în piaţa în mijlocul căreia se află statuia Marchizului de Pombal, cel căruia i se datorează refacerea Lisabonei după cutremurul din 1755, urmat de un tsunami şi un incendiu, ambele devastatoare.
Şi de aici începe Avenida de Liberdade, cel mai fainos bulevard lusitan. L-am admirat pe îndelete, poate şi pentru că era prima dată când vedeam palmieri pe marginea drumului, ca plopii de pe la noi. Nu ne mai săturam admirându-i şi întregul ansamblu verde creat pe marginea acestui bulevard.
Nu ne-am putut abţine să nu pozăm razele soarelui care răzbăteau printre frunzele palmierilor. Totul ne inducea o stare de bine, de relaxare, de vacanţă...
De-a lungul bulevardului am găsit şi mai multe fântâni, care probabil că vara adună în jurul lor mulţi turişti răpuşi de caniculă
Avenida de Liberdade văzută dinspre Praca dos Restauradores
În Praca dos Restauradores am zăbovit mai mult timp, cele mai multe clădiri fiind extraordinar de frumoase. Cea mai deosebită ni s-a părut Teatrul Eden, cu o grădină suspendată.
La numai câţiva paşi se află o altă piaţă frumoasă, Praca Dom Pedro IV, iar între ele, o clădire cu o dantelărie superbă. Aveam să descoperim cu mirare că este o... gară.
Piaţa Dom Pedro IV. Remarcaţi desenul interesant al pavelelor
Pe latura dinspre Praca dos Restauradores se află Teatrul Naţional Maria a II-a, dedicat unei foste regine a Portugaliei, Maria a II-a. Mi s-a părut interesant că palatul care adăposteşte acum teatrul a supravieţuit cutremurului din 1755, dar a fost distrus în secolul al XIX-lea de un incendiu. A fost refăcut după planurile originale.
Din această piaţă, oarecum în continuarea Avenida da Liberdade, am mers pe Rue Aurea, am ieşit în Praca do Comercio şi am mers imediat pe malul estuarului râului Tejo. Am mers la malul estuarului cu aceeaşi bucurie cu care mergeam când eram copil şi ajungeam la mare... Panorama era absolut fantastică, admirând Podul 25 Aprilie, fratele mai mic al celebrului "Golden Gate" din San Francisco.
Praca do Comercio. Era închisă, lucrându-se la restaurarea pavajului şi la amenajarea unei scene, la câteva zile după ce urma să plecăm noi fiind aşteptată vizita Papei Benedict al XVI-lea. Am remarcat aici - şi nu avea să fie singurul loc - intensitatea culorii albe, "ajutată" şi de razele generoase ale soarelui, dar şi celelalte culor vii în care se prezintă majoritatea clădirilor.
Din Praca do Comercio am trecut pe sub Arcul de Triumf şi am intrat pe Rua Augusta, cred că cea mai plăcută stradă din Lisabona.
Aici ne-am oprit la o terasă, unde am băut un suc şi am mâncat câte o gofră, poate nu la fel de bună ca originalul de la Bruxelles, dar - oricum - delicioasă. Ne-am continuat drumul şi ne-am intersectat cu un tramvai, care venea dinspre Catedrală. Am deis pe loc, după ce am fotografiat tramvaiul, să ne îndreptăm spre Catedrală, unul dintre obiectivele din "Top 10 atracţii" ale Lisabonei.
Şi am ajuns la Catedrală. În portugheză are un nume simpatic Se de Lisboa. Austeră şi sobră, catedrala se află chiar într-o curbă, imaginea clasică fiind cu o tramvai în faţa ei. Ceea ce am surprins şi noi, fără multă osteneală...
În interior, catedrala pare mai rece decât în exterior. Dacă afară este rpea cald, răcoarea de aici chiar poate fi un lucru benefic, dar dincolo de acest detaliu... termic, sobrietatea ei este de natură să impresioneze. Intrarea este gratuită.
Am ieşit din catedrală şi am continuat drumul şerpuit pe lângă ea, care iese sus, undeva în spatele Castelul Sao Jorge. Până acolo, însă, sunt numeroase locuri de popas. iar pe măsură ce urci priveliştea este tot mai frumoasă. Albastrul cerului şi al apei, verdele palmierilor, albul clădirilor, toate parcă sunt făcute - sau gândite - doar pentru buna dispoziţie a celui care le priveşte.
Ne-am continuat drumul admirând totul în jurul nostru. Ne-am oprit la o terasă de aici să mâncăm. Ştiam din documentarea făcută că atunci când te aşezi la masă, înainte de a-ţi lua comanda, chelnerii îţi aduc nişte - să le spunem - gustări, pe care chiar dacă le mănânci, chiar dacă nu, le vei regăsi în nota de plată. Iar, uneori, costă mai mult decât masa propriu-zisă. Ştiam lecţia, aşa că în momentul în care chelnerul s-a prezentat cu acele gustări, l-am refuzat şi l-am pus să le ia de acolo... Nu prea i-a convenit, dar... s-a conformat. În fine, cât am mâncat, la masa de alături se aflau două englezoaice - am bănuit noi - care mâncaseră şi îşi încheiau masa cu o băutură. Am văzut că pe masă aveau neatinse acele gustări. La un moment dat, le-a fost adusă nota de plată. Au studiat-o şi l-au chemat pe chelner, cerându-i să scoată acele gustări dincalcul, pentru că nu comandaseră aşa ceva. Chelnerul s-a făcut că nu pricepe o boabă de engleză şi insista... Vădit deranjate, dar parcă nedorind să-şi strice cheful, englezoaicele au plătit şi au plecat. Chelnerul îşi freca bucuros palmele, dar concluzia vă las s-o trageţi singuri!
Înainte de a intra în zona din jurul castelului, am făcut un popas pe zidurile sale... Aşa pentru siestă...
Am achitat 7,50 euro preţul unui tichet şi am intrat în parcul Castelului Sao Jorge. Priveliştea îţi lua răsuflarea, iar pinii din jur sporeau farmecul imaginii. Şi al fotografiilor... Am stat mult la castel... Nu ne săturam de privelişte şi încercam să descoperim cât mai multe dintre cotloanele Lisabonei.
Parccul din jurul castelului este minunat - cu alei pietruite, mulţi copaci, ziduri, felinare, o atmosferă remarcabilă.
La un moment dat s-a auzit o larmă... Am crezut că sunt chinezi sau, în orice caz, asiatici... de obicei, grupurile de chinezi pe care le-am întâlnit oriunde fac o larmă de nedescris. Probabil că-i ajută şi limba... Dar acest grup chicotea în portugheză, aşa că tocmai când excludeam varianta chinezilor invadatori a apărut o grupă de copii, probabil de vreo grădiniţă, pentru că erau îmbărcaţi toţi la fel.
Praca da Figueira şi Praca Dom Pedro IV, prin care trecusem mai devreme...
Am mai colindat prin frumosul parc...
şi ne-am îndreptat spre castelul propriu-zis.
De la înălţimea castelului, clădirile albe peste pădurea de pini pe fondul azur al cerului şi ale estuarului întregeau imaginea unui tablou superb, de care te puteai îndrăgosti instantaneu
Ne-am plimbat prin castel, admirând din spatele crenelurilor sale tot ce se vedea în jur.
După ce am coborât, fără să părăsim incinta castelului, am trecut pe lângă nişte terase, unde am descoperit cu uimire mai mulţi fazani, care se plimbau cu maiestuozitatea caracteristică printre turişti. N-aveau nici o emoţie, dar nici nu am văzut vreun turist care să le vrea... răul. Deh, sechele ale poveştilor cu lebede mâncate pe la Viena...
Am mai admirat o dată esplanada grădinii castelului şi ne-am promis să mai revenim într-o zi, dar mai spre finalul zilei...
Am coborât pe străduţe întortocheată, mai ales ca denumire...
Şi am mers în Praca de Figueira, pe care ă văzusem de sus, de la castel. Aici, la ieşirea de la metrou am văzut o serie de... domnişoare care îşi aşteptau clienţii vorbind între ele... româneşte, iar la trecerea de pietoni, discret, din palmă, ni se ofereau tot felul de pliculeţe... Nu am băgat în seamă pe nimeni, iar dacă nu-ţi bagi în cârd cu ei, nu ai probeleme!
Ne-am reîntors pe Rua Aurea, pe care venisem spre estuar...
Încă nu era 3 după-amiaza aşa că am decis să urcăm în cartierul Bairro Alto. O zonă frumoasă, liniştită, o adevărată încântare să te plimbi pe aici...
Rătăcind la întâmplare pe străzile acestui cartier, am ajuns la un moment dat în parcul Antonio Nobre, situat undeva oarecum deasupra gării. Panorama asupra castelului Sao Jorge, dar şi asupra zonei central-turistice a Lisabonei ne-a îndemnat să facem un popas aici.
La plecarea din parc, l-am fotografiat, iar dacă ajungeţi la Lisabona, încercaţi să-l căutaţi pe o hartă şi să ajungeţi aici. Merită!
Apoi, ne-am îndreptat alene pe Avenida da Liberdade şi după o plimbare prin parcul Eduardo al VII-lea, ne-am întors la hotel. Ne-am uitat pe fotografiile făcute peste zi - fix 150! - şi ne-am bucurat de liniştea străzii pe care se afla hotelul nostru. Tot atunci am remarcat mirosul castanilor înfloriţi şi am conchis încă o dată cât de inspiraţi am fost să venim la Lisabona.
Este destul de greu de tras o concluzie după o singură zi, dar... Lisabona este un oraş spectaculos, la fiecare colţ având ceva de descoperit. Amplasarea ei te ajută să ai oriunde ai merge panorame spectaculoase. Lisabona este un oraş ieftin. Se poate mânca la un restaurant fără să cheltuieşti prea mulţi bani, dar... trebuie să fii vigilent! Oricum, concluzia primei zile este că Lisabona este o destinaţie superbă! Şi deşi văzusem destule pentru o singurp zi, încă nu văzusem mai nimic...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu